Vreau să merg pe munte!
Vreau să scot o adeverință medicală de scutire de efort fizic pentru copil. Vine obosit și transpirat de la orele de sport!
Acesta este un mesaj hotărât trimis de o mămică bine intenționată pe grupul de WhatsApp al părinților unei clase a II-a. Copiilor nu le face bine să transpire sau să obosească!
În ciuda excepției notabile a părinților NoGravity de care m-am înconjurat, nu reușesc să scap de sentimentul demodării, ba chiar al inutilului. Sunt un dinozaur vintage, care crede că responsabilitatea și autonomia celor mici se construiesc prin provocări individuale și colective.
Cât despre condiția fizică ce să mai zic? Așa cum privitul unul meci de baschet de pe banca de rezerve nu te face un jucător mai bun, la fel mersul cu autocarul și un picnic la maxim 30 de minute de mașină nu te fac mai rezistent pe o pantă consistentă.
După ani petrecuți împreună, copiii NoGravity au devenit preadolescenți (sau mai mult). Au început să aibă alte preocupări și altă personalitate. Părinții îi pot motiva tot mai greu când vine vorba de făcut rucsacul și trezit dimineața. Muntele nu este cool, ci e obositor. Excursiile cu autocarul cu doamna de la școală sunt mai ușoare, iar acolo vin toți colegii!
Și când începeam să cred că parcursul montan al acestei generații se apropie de final din cauza turbulențelor adolescenței, am primit două telefoane.
Primul de la o mămică care mi-a spus că fiul ei, C. de 11 ani, plânge din cauză că una din excursii a fost anulată din cauza prognozei meteo nefavorabile. Copilul, nu părinții, voia la munte. Lucru rar zilele astea!
Al doilea telefon memorabil l-am primit de la A., un tânăr de 15 ani. Aflase de noi și voia să ne însoțească pe poteci.
Cunoscând adolescenții de azi, pentru care singurul lucru excitant este shopping-ul compulsiv de haine și gadget-uri de firmă, am dorit să-i dozez din start așteptările. I-am spus că deocamdată ar fi seniorul grupului de copii de 8-12 ani care ne însoțesc de obicei în excursii. Că acest lucru va însemna lipsa unei socializări cu tineri de vârsta lui, lucru pe care îl vom putea corecta abia la toamnă.
Spre surprinderea mea, dialogul a continuat:
Eu vreau să merg la munte. Nu mă deranjează că nu mai sunt alții de vârsta mea!, mi-a spus hotărât.
Am putut afla că este un tânăr antrenat fizic și expus la activități montane, iar acum se pregătește pentru admiterea la liceu.
Bun!, i-am răspuns. Ia-ți examenul de admitere la Goethe și ne vedem după 18 iunie.
Este indubitabil faptul că sunt un dinozaur și, fie că ne place sau nu, muntele este bătut de copii (numai) datorită presiunii părinților. Însă cei mici cresc mari și devin mai puțin maleabili vis-a-vis de lucrurile care nu le fac plăcere.
Constat însă cu bucurie că mai există copii și adolescenți cărora le place transpirația, aventura și libertatea; copiii și tineri care vor să vină acasă cu amintiri și experiențe, nu cu selfie-uri editate atent.
Aceste interacțiuni mă fac să mă simt un exponat de muzeu (încă) frecventabil de către entuziaști. Voi dormi mai bine la noapte, evident, după ce-mi iau pastilele.
